Din nou DINAMO Bucuresti la Otelu Rosu

Metalul Oţelu Roşu – Dinamo II Bucureşti

La 20 noiembrie 1984, într-o toamnă lungă în care castanii din jurul terenului de fotbal al Metalului îşi rostogoleau spre ţărână rodul tare şi maroniu, campiona Dinamo Bucureşti – cu Cornel Dinu la timonă – ajungea şi pe frumoasa vale a Bistrei.

Cu această ocazie conducerea Asociaţiei Sportive „Metalul” tipăreşte un interesant program. Iată ce spune acest program:

„Bun venit echipei Dinamo Bucureşti la Oţelu Roşu!
Este un vis al fiecărei echipe divizionare „C” să susţină un meci în compania unei formaţii divizionare „A”.
Este un vis al fiecărui pasionat de fotbal dintr-un oraş care nu are echipă de fotbal în primul eşalon de a vedea pe „viu” o echipă mare jucând alături de echipa sa favorită.
Iată că acest vis se împlineşte astăzi, când pe stadionul „Metalul” din Oraşul Oţelu Roşu sub ochii Dvs. evoluează echipa fanion a fotbalului românesc „DINAMO” BUCUREŞTI.
Este pentru prima dată în istoria echipei Metalul şi a Oraşului Oţelu Roşu, când o echipă de asemenea faimă ne onorează cu prezenţa ei.
Dinamo” Bucureşti. Un nume demn şi de rezonanţă în fotbalul românesc şi internaţional.
„Dinamo” Bucureşti. Un nume murmurat pe buzele fiecărui copil care-şi doreşte să ajungă fotbalist.
„Dinamo” Bucureşti. Un nume ce a străbătut şi străbate toate meridianele fotbalului internaţional.

Stimaţi spectatori,
Vom avea prilejul de a trăi slipe de istorie sportivă, vom avea prilejul de a trăi clipe de nemărginită şi puternică mândrie sportivă.
Vom avea cu toţii oţelari, laminatori, mineri din străvechea cetate a metalurgiei de pe Valea Bistrei, satisfacţia unui adevărat recital fotbalistic în care alături de Augustin, Dragnea, Rednic, Andone, Orac, Ţălnar, Stănescu, Ion Marin, Suciu, Movilă, vom vedea pe Ienea, Stan, Birău, Avram, Marcu, Stăvărache, şi pe ceilalţi purtători ai culorilor roş-albastre ai echipei noastre.
Vom fi martorii unor pasionante dueluri fotbalistice între Augustin şi Stan, între Dragnea şi Stăvărache, între Stănescu şi Ienea, între Ţălnar şi Avram.”

                      

1984:            METALUL OŢELU ROŞU  –   DINAMO BUCUREŞTI  0 – 6

 

                                                    DINAMO BUCUREŞTI:

                                                   Antrenor:  Cornel Dinu

 

                                                            MORARU

                  REDNIC           NICOLAE           ION MARIN                 STĂNESCU

                                 SUCIU       DRAGNEA      ANDONE    ORAC

                                            ŢĂLNAR            GUSTIN

 

 

                                                  METALUL OŢELU ROŞU

                                                    Antrenor:  Pârvu Lazăr

 

                                                                   BONA

                          AVRAM           STAN               STĂVĂRACHE                ISAC

                                          BANC          HALGA     GRIGORE   BIRĂU

                                                              MARCO      IENEA

                                                (TĂTARU, ALFIRI, ISPAS, ALION)

 

Iată că după 28 de ani clubul din Ştefan cel Mare ajunge din nou pe Valea Bistrei, de-această dată cu echipa a doua, divizionara B Dinamo II. Pe banca de rezerve alături de tineri talentaţi, dornici de afirmare, l-am observat pe neobositul Cornel Ţălnar dar şi pe Florentin Petre, un exemplu de dragoste şi dăruire necontenită pentru culorile alb roşii dar şi pentru cele ale echipei naţionale ale României pentru care a jucat în 52 de meciuri marcând de 6 ori.

Jocul de azi s-a terminat cu scorul de 3 – 0 (2 -0)  pentru Dinamo II. Desigur, rezultatul contează mai puţin. Totuşi, trebuie să remarc jocul bun al Metalului condus de pe margine de cei doi tineri antrenori: Panescu şi Olaru.

Lotul Metalului 2012:

               Antrenori: Panescu Aurelian,  Olaru Alin                                            

Portari:   Ciprian Băluţă, Emilian Grecu

Fundaşi:   Cristian Panţâr, Constantin Arnăut, Cătălin Aiojoaiei, Marius Veche, Ovidiu Bălan, Călin Vela, Florin Adrian

Mijlocaşi:   Alexandru Moldovan, Ciprian Slătaru, Daniel Bona, Daniel Ispas

Atacanţi:    Roland Păuna, Ion Neagu, Dorin Nedelcea, Marian Florei 

Pentru a vedea galeria foto dati click pe imagine:

A fi OM e lucru mare, a fi domn e o intamplare…

Asa cum sta bine microbistului cu sange rosu – albastru am lasat toate la o parte cat se pot aduna intr-o sambata lucratoare si am plecat la stadionul VICHENTIE BIRAU unde Metalul urma sa intalneasca in cadrul etapei a XI-a a Ligii a IV-a de fotbal Caras Severin ambitioasa si totodata rivala echipa Bistra din comuna aflata la numai 4 km de Otelu Rosu, Glimboca.

Despre echipa din Glimboca am scris pe blogul meu cu dragoste si respect. Aminteam celor care au uitat sau poate nu au stiut vreodata ca in acest an – 2012 – fotbalul glimbocean a implinit o frumoasa varsta: nici mai mult, nici mai putin decat 60 de ani. Am incercat, ce-i drept, in cuvinte putine sa amintesc de legatura care a legat cele doua localitati, de fotbalistii care cu talent si persevernta au aparat de-a lungul timpului culorile celor doua echipe. Din pacate un infocat suporter langa care am avut placerea de a sta la partida de sambata, uitand de bunul simt dar si de pregorativele care ii sunt acordate de statutul cu care a fost mandatat la ultimele alegeri locale si-a scos de la naftalina vocabularul de pe vremea cand deslusea abecedarul, aducandu-mi numeroase injurii.
Din respect pentru domnia sa dar si cu admiratie pentru binele ce l-a facut locuitorilor din Glimboca – mortul – adica eu, o lasa moarta.
Acelasi mort se inchina si ca un iobag spasit in fata personalitatii eruditului personaj are o singura remarca:
… a fi OM e lucru mare, a fi domn e o intamplare …

Otelu Rosu 2012

Valea Rugului…

XXXX

La 10 septembrie s-au împlinit 92 de ani de la înfiinţarea primului club sportiv muncitoresc din FERDINAND (OŢELU ROŞU). O dată, cred eu, însemnată în istoria oraşului, motiv de mândrie pentru cei care iubesc jocul cu mingea şi îi împărtăşesc bucuriile dar şi necazurile cu patimă nepieritoare.

În ultimii ani (mai mult sau mai puţin înţeles) am încercat să scriu despre fotbalul din oraşul nostru cu gândul şi dorinţa de a reda o istorie care odată cu trecerea timpului ar fi fost sortită uitării. În mare parte am reuşit deşi nu e mai puţin adevărat că au mai rămas semne de întrebare a căror răspuns, din păcate, se lasă aşteptat.

De curând am primit prin bunăvoinţa domnului Caciuc un text scris de domnia sa cu mulţi ani în urmă relevant pentru istoria de început a fotbalului metalurgist. O surpriză plăcută care sper să înnobileze sufletul cititorului interesat.

 

Valea Rugului
(fragment)
de Teodor Caciuc

Îmi plăcea să joc fotbal în timp ce ei pescuiau. Băteam mingea la capătul podului, în Poiana Rugului. După masă, când ei se săturau de pescuit, veneau şi ei să bată mingea şi aşa jucam fotbal în toată regula.

La început alegeam echipele, „velmuitul”, cum îi spuneam noi, pe care întodeauna îl făceam eu cu Linţu Ilie, fiind cei mai solizi şi cei mai înalţi. Luam o pietricică, o ascundeam la spate, o plimbam dintr-o mână în alta şi apoi îi întindeam amândouă mâinile lui Ilie care trebuia să aleagă una dintre ele. Dacă nimerea mâna cu piatra îşi alegea din copii pe cel mai bun, iar dacă nu nimerea alegeam eu primul. Aveam de unde să alegem, căci întodeauna se găseau câte 30 de copii, mari fotbalişti. Unii jucau chiar foate bine, iar alţii erau specialişti în dribling. Din această „pepinieră” se selecţionau fotbalişti pentru echipele Metalosport şi Bistra, echipe despre care o să vă vorbesc mai târziu. Acum să ne continuăm velmuitul: cel ales de noi trebuia să treacă în spatele nostru până ce făceam de ambele părţi 11 jucători care aşteptau cu nerăbdare să înceapă meciul. Printre vedetele de fotbal mi-i amintesc pe: Bianchi, Malackec J, Munteanu I zis Dandic, Petran Victor zis Moşu, Gairing I, Stailehner B, Lucaci E, Mihăiescu I, Novac F zis Gruia lui Novac, Jura Ghe. zis Pongo, Pârpici Micloş, Schneider A, Focht Edi zis Iedu, Răducan Ion, Miclea Iulius, Weber F, Jura Dolfi care era un foarte bun portar, Wozari Ştefan zis Joc, Ciolco Ion zis Tachi, Dorca Victor, Borugă Mihai, Rozoti Mihai zis Rusu, Homota P zis Făt-Frumos, Culda Matei, Jura Ion, Munteanu L, Linţu Ilie, Focht A şi foarte mulţi alţii.
………………………………………………………………………………………………………………………….  Înainte de a începe jocul erau făcute două porţi folosindu-se ca bare două pietre mari, spre marea bucurie a portarilor care nu o dată s-a întâmplat să se aleagă cu cucuie. Dar asta n-ar fi fost nimic, incovenientul era altul. Dacă în timpul jocului totul mergea bine de îndată ce se marca un gol se iscau discuţii aprinse duse până la ceartă şi totul numai din cauza acestor bare, mai bine zis pietre. Echipa care primea gol susţinea sus şi tare că mingea a trecut peste piatră şi deci ar fi lovit bara nefiind gol. Dar de multe ori se exagera căci deşi mingea trecea pe lângă piatră în poartă şi toţi o vedeam, anularea unui gol era un lucru mare pentru echipa care-l primise. Atunci câştigau cei care erau cei mai răi de gură, iar de cele mai multe ori cuvântul hotărâtor îl avea propietarul mingii. Acesta lua mingea sub braţ şi spunea că nu mai dă mingea dacă nu se acordă gol. Atunci se afirma sau se infirma golul, după care puteam să continuăm jocul.

În jocul nostru nu exista nici pauză şi nici jocul nu ţinea numai 90 de minute. Da de unde! Jucam până nu mai vedeam mingea din cauza întunericului şi în loc de minge ne loveam peste picioare. Norocul nostru că eram desculţi, nu ne loveam prea tare. Totuşi degetele mari de la picioare erau toate sparte şi de multe ori sângerau dar nu simţeam durerea până seara când mama îmi punea apă într-o troacă ca să mă spăl pe picioare să nu mă culc cu ele murdare. Atunci mă dureau foarte tare degetele sparte încât frecam uşor cu săpunul pe lângă rană.

În timp ce jucam fotbal în Poiana Rugului şi se însera, mamele veneau pe pod şi ne chemau acasă. Prima apărea mama Feli şi striga foarte tare: „Nicule!!!”… Avea o voce foarte bună şi era mare coristă în corul bisericesc. Rând pe rând, părăseam poiana şi ne retrăgeam fiecare pe la casa lui.
………………………………………………………………………………………………………………………….

METALOSPORT pe podul de lemn

+ + + +

Aşa după cum spune dl Caciuc dintre copii care jucau fotbal la Poiana Rugului se selecţionau fotbalişti pentru echipele Bistra şi Metalosport confirmându-se în acest fel existenţa la Ferdinand a două echipe aparent rivale. În cele din urmă, odată cu implicarea patronatului Uzinei de Fier, echipa fanion a comunei rămâne Metalosport, Bistra (care pare-se nu a avut niciodată un statut legal) dispărând. Ar mai fi de spus, după cum se precizează în statistica vremii, că la Ferdinand convieţuiau într-o armonie perfectă locuitori de naţionalitate română, germană, maghiară, italiană şi slovacă.               

„Colonia Veche” este un punct de reper în această statornicie, casele clădite în apropierea uzinei, peste canalul de alimentare a turbinelor cu apă – teichul – rămase şi acum în picioare în ciuda  trecerii timpului rămânănd o dovadă a continuităţii pe aceste meleaguri.

Povestea fotbalului la Ferdinand (Oţelu Roşu) este mult mai complexă. Şi cum nici o echipă nu se naşte peste noapte, de la legendă la adevăr, ne lăsăm călăuziţi de sentimente pro şi contra, conturate prin amintirile care au rămas.

Jucătorii erau foarte puternici şi în ciuda constituţiei foarte agili în conducerea balonului. Fiecare partidă se desfăşura după un ritual împământenit, publicul spectator adunându-se la terenul de fotbal cu trei, patru ore înainte de primul fluier al arbitrului. Murmurul tribunelor şi uralele se auzeau în toată comuna iar jucătorii, după fiecare victorie, purtaţi pe braţe. Dar iată că odată ce s-a sfârşit cel de al doilea război mondial, aflăm de un concetăţean care adună toate cupele, fanioanele şi fotografiile păstrate până atunci cu sfinţenie la Casa de Sport şi după ce le înghesuie pe mânecile hainei şi în pantaloni se duce la Oţelărie şi le aruncă în cuptorul Siemens- Martin argumentându-şi fapta că sunt însemne ale „vechii şi asupritoarei orânduiri burghezo-moşiereşti”.

Trecând peste acest episod care nu face cinste persoanei în cauză să dăm cezarului ce este a cezarului şi să recunoaştem că cea mai bună perioadă a fotbalului la Oţelu Roşu a fost între anii 1946 şi 1960. Iată cum, de pe terenul improvizat de la Poiana Rugului până pe marile stadioane ale ţării a fost „un pas” care însuma la vremea aceea aproape trei decenii de fotbal.

Deloc întâmplător în 1947-48 Metalosport evoluează în eşalonul doi al fotbalului românesc – Divizia B – fiind prima echipă dintr-o comună muncitorească din România care joacă la acest nivel. Printre adversarele de atunci amintesc Ştiinţa Timişoara, AMEFA Arad, Ripensia Timişoara, CFR Tr. Severin…

Marele secret, dacă se poate spune că avem de-a face cu un secret, a fost dorinţa tinerilor de a face sport la un nivel cât mai înalt. Existau idolii locali, adevărate „vedete” care deşi munceau greu, fie la oţelărie, fie în laminorul de tablă sau de platină reuşeau să îmbine miraculos orele de muncă necesare traiului de zi cu zi cu orele de antrenament.

În amintirile sale Titel Anton se lăsa pradă emoţiei când povestea cum juca fotbal cu  „cei mari” dar şi de cucuiele de pe frunte lăsate de mingea cu şiret, minge cusută de nenumărate ori de „şuştărul” – pantofarul – echipei…

Dar mai interesează pe cineva trecutul ?
Dacă da vă aştept comentariile…

Fotbalul în Banatul Montan – 2‎

Ediţia 1950 a Diviziei A desfăşurată după sistemul sovietic, primăvara – turul şi toamna – returul nu aduce bucurie în tabăra reşiţeană: echipa cu tot efortul jucătorilor Szizsik, Poşa, Colnic, Micu, Khohl, Mark, Andreescu, Vida, Davidescu, Iovan, Iorga, Bologa şi Jojarth retrogradează din nou la mare luptă cu Locomotiva Tg. Mureş şi Partizanul Bucureşti.

Divizia A ediţia 1950

Clasament

1.	Flamura roșie UTA Arad	22	11	6	5	43 – 27	28
2.	Locomotiva București	22	11	6	5	43 – 33	28
3.	Știința Timișoara	22	9	7	6	30 – 37	25
4.	Locomotiva Timișoara	22	11	2	9	40 – 28	24
5.	CCA București	22	8	8	6	37 – 26	24
6.	Partizanul Petroșani	22	7	8	7	39 – 38	22
7.	ICO Oradea	22	8	6	8	32 – 34	22
8.	Dinamo București	22	9	3	10	40 – 45	21
9.	Locomotiva Târgu-Mureș	22	6	6	10	32 – 38	18
10.	Partizanul București	22	5	8	9	39 – 49	18
11.	Metalul Reșița	22	6	6	10	38 – 48	18
12.	Locomotiva Sibiu	22	4	8	10	28 – 38	16

În Divizia B Metalul Reşiţa ocupă ultimul loc cu numai două victorii din 22 de partide cea ce face ca în sezonul competiţional 1952 gruparea reşiţeană să se numere printre competitoarele campionatului fostei regiuni Severin. Spre bucuria suporterilor împătimiţi îl câştigă şi promovează din nou în Divizia B clasându-se pe locul 10 (1953).

1954   –   Drumul spre finala de la Bucureşti

Printre stropii regăsirii de sine rămân amintirile. A evalua azi cele ce s-au întâmplat pe vremea când mulţi dintre noi nici nu ne-am născut  rămâne dovada nesupunerii în faţa uitării: paşi răzleţi, unici, într-o lume a dorului nestăvilit, a dorinţelor şi a faptelor împlinite…

Drumul spre finală nu a fost uşor.

În prima fază a competiţiei Metalul (locul 7 în Divizia B) trece greu de Minerul Lupeni: 0-0 după prelungiri dar evoluând în deplasare echipa reşiţeană se califică. Urmează sora mai mică, Metalul Utilaj Petrolier echipa care, vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem a schimbat destinul fotbalului reşiţean.

La Metalul Utilaj Petrolier jucau printre alţii Zarici, Apro, Potoceanu, Mioc, Kohl, Schreiber, Floruţ, Balasz, Sonca, Puel… Antrenorul celor de la Utilaj Petrolier, Emil Cozma, îşi aminteşte despre acest meci: „ La pauză scorul a fost alb, formaţia de categorie inferioară, frenetic încurajată de spectatori, dând o replică foarte dârză. În final, însă, jucătorii divizionari au câştigat cu 1-0. după aceea, eu am devenit „secundul” antrenorului Zsizsik, iar 4 dintre jucătorii fostei mele echipe, anume Zarici, Mioc, Potoceanu şi Apro, au fost transferaţi imediat la prima echipă a Reşiţei, care avea să repurteze apoi cele 5 senzaţionale victorii în dauna unor formaţii cu firmă.” ( Paul Bocşanu – Fotbal pentru toate vârstele – Reşiţa 1976)

Metalul Reşiţa  –  Ştiinţa Timişoara           5 -1   (3-1)

Metalul Reşiţa  –  Locomotiva Tg Mureş   4 – 0  (3-0)

Metalul Reşiţa  –  Locomotiva Timişoara   2 – 0  (2-0)

Metalul Reşiţa  –  C.C.A. Bucureşti            1 – 0  (1-0)

Finala disputată la Bucureşti pe stadionul Republicii în faţa echipei Dinamo, pe o zi cu  ceaţă, aduce al doilea trofeu al fotbalului românesc la Reşiţa.

Dinamo Bucureşti – Metalul Reşiţa  0 -2  (0-2)

Cele două goluri ale reşiţenilor au fost înscrise de Szeleş în minutele 30 şi 40.

METALUL REŞIŢA: Zarici – Chirilă, Potoceanu – Munteanu, Teodorescu, Apro – Jojarth, Mioc, Urcan, Iovan (Vida), Szeleş. În preliminarii a mai jucat Purcică şi fundaşul Colnic.

(va urma)

FOTBALUL IN BANATUL MONTAN

Documentele de arhivă menţionează că primele jocuri oficiale în Banatul Montan au loc la Reşiţa încă din anul 1911 unde funcţiona un club sportiv: „Reşiţa Atletic Club” (R.A.C.).

Acest club, se pare, continuă tradiţia sportivă împământenită cu mulţi ani înainte, de la 1852 când aflăm că reşiţenii au înfiinţat o asociaţie de tir pentru ca mai târziu, la 1867, să se constituie într-o primă asociaţie de gimnastică care la jubileul de 10 ani, sărbătorit festiv, să numere 133 de membri.

După încheierea primului război mondial, odată cu împlinirea visului de reîntregire cu ţara mamă, România, mişcarea sportivă cunoaşte o dezvoltare continuă. Atât centrele metalurgice cât şi cele miniere au adunat în sânul lor oameni pricepuţi într-ale meseriei, puternici care în orele libere de după programul de muncă istovitor s-au dedicat sportului. Asfel au luat fiinţă, referindu-mă cu precădere la fotbal, echipe la Oţelu Roşu, Caransebeş şi Vrani (1920), Reşiţa şi Anina (1923), Bocşa şi Bozovici (1928), Berzovia (1933)…

REŞIŢA –  În anul 1922 se hotărăşte înfiinţarea unei secţii sportive muncitoreşti. Un an mai târziu, în 1923, se constituie Societatea Sportivă Muncitorească din Reşiţa (S.S.M.R.) printre secţii aflându-se fotbalul, luptele şi atletismul. Prin fuziunea celor două societăţi reşiţene în anul 1926 a luat fiinţă Societatea Sportivă a angajaţilor Uzinelor Domeniilor Reşiţa (S.S.U.D.R.). În anul următor echipa de fotbal participă în campionatul districtual Timişoara cu următoarea echipă:  Czinczer, Szilagy, Rech, Bundy, Andresz, Pesenovszky, Grosz, Pazler, Lakatoş, Deşu, Keller…

În ediţia din 1930 – 31 a campionatului naţional desfăşurată în sistem turneu, U.D.R. (învingătoarea campionatului regional liga de vest) câştigă titlul de campioană naţională în urma a două meciuri: la Ploieşti învinge echipa gazdă Prahova cu scorul de 3 -2 (1 -1) pentru ca în finala disputată la Reşiţa să învingă S.G. Sibiu  cu 2 -0 (1 -0).

Iată lotul câştigător: Damacsek – Pomacsek, Gyory – Sinko, Rech, Szepe, Bundy – Fibişan, P. Munteanu, Lakatoş, Ploieşteanu, Kilianovitz, Deşu, Morărescu, Keller.

U.D.R. Resita

În următoarea ediţie după ce câştigă din nou campionatul regional întâlneşte la Reşiţa în semifinală Mureşul Tg. Mureş de care dispune cu scorul de 8 -2 (3-1). În finala de la Bucureşti reşiţenii sunt învinşi de Venus cu 3 -0 (1-0). Iată povestea acestui eşec povestită de Eugen Lakatoş în cartea „Fotbal pentru toate vârstele”, Reşiţa, 1976, autor Paul Bocşanu: „Fostul conducător al federaţiei române, Octav Luchide, a venit la mine înainte de meci, spunând că vrea să ne urmărească pe mine şi pe Silviu Ploieşteanu, pentru a ne selecţiona în echipa naţională. La aflarea acestei veşti, noi doi am vrut să arătăm tot ce ştim, exagerând în acţiuni individuale care au dăunat jocului colectiv. Şi astfel, n-am reuşit nimic, nici noi, nici echipa. În plus, la pauză a intervenit o ceartă între Keller şi Gyory, aşa că în repriza secundă, formaţia noastră şi-a pierdut complet busola, primind încă două goluri”.

În ediţia 1938 – 39 U.D.R. debutează in Divizia A (cunoscutul sistem divizionar) şi ocupă locul 4 din 12 echipe participante. În următoarea ediţie de campionat reeditează performanţa pentru ca în ediţia 1940 -41 să se claseze pe locul 7 din 13 participante. Printre jucătorii care în această perioadă au apărat culorile echipei s-au numărat: Kondrat, Fodor, Alaşu, Sepi, Pop Vasile, Neagrău, Lakatoş, Csipay, Cozma, Spielman, Zsizsik, Păcuraru, Kohl, Vida, Plujar, Lucaci, Dura, Lazea, Oppelcz, Muller şi alţii… Tot în această perioadă la Reşiţa mai activează o echipă de fotbal: S.S.M.R. care în anul 1938, după ce câştigă campionatul regional al ligii de vest pierde barajul pentru Divizia B în faţa Minerului Lupeni. Va promova după un an (1939) ocupând la sfârşitul celor două ediţii de campionat divizionar  B 1939 – 40 şi 1940 – 41  locul 2. Sub numele  de S.S.M.R. şi apoi Locomotiva Reşiţa echipa evoluează după război în Divizia B pentru ca în 1948 să fuzioneze cu Oţelul (fosta U.D.R., locul 11 din 14 participante în Divizia A 1946 – 47 şi locul 16, ultimul, în 1947 – 48) primind denumirea de Metalochimic. Dintre jucătorii acestei echipe îi amintim pe  Stoianovici, Stubnya, fraţii Almer şi Aufsatz, Floruţ, Kostner, Lakstadter, Schwager, Bircea, Bârdac, Marian, Wallner, Bugariu… Din 1950 Metalochimic devine Metalul Reşiţa prima echipă din Divizia B care câştigă al doilea trofeu al ţării, Cupa României.

(va urma)

A fost odată…‎

Ediţia cu numărul IXX a Diviziei C 1974 – 75, seria a-VIII-a se încheie cu o premieră fotbalistică: Unirea Tomnatic promovează în Divizia B devenind „prima echipă dintr-un sat din România în eşalonul secund al fotbalului românesc.” ( Gheorghe Popa – 110 ani de fotbal în Banat – Editura Eurostampa, Timişoara, 2010)
Contracandidata Unirii s-a dovedit a fi Metalul Oţelu Roşu echipa care, puţini ştiu, în ediţia a IX-a,1947 – 48 a Diviziei B (cu numele de Metalosport) face parte printre cele 16 competitoare ale seriei a-III-a fiind prima echipă de fotbal dintr-o comună muncitorească din România (cu puţin peste 4500 de locuitori) care joacă de la egal la egal în cel de-al doilea eşalon al ţării cu echipe care au cunoscut, s-au o vor face mai târziu, consacrarea: Ştiinţa Timişoara, CAMT, Ripensia, AMEFA Arad, Locomotiva Reşiţa…

Ce a însemnat localitatea de atunci, Ferdinand – Oţelu Roşu, în peisajul fotbalului românesc? Mulţi vor răspunde că mai nimic… Sau că a fost un foc de paie… Sau un moft…
Eu cred că a fost fotbal… Ca dovadă, şi uite că puţini dintre noi au cunoştiinţă de acest fapt, în anul 1949 echipa de juniori a Metalului ajunge în semifinalele campionatului naţional rezervat juniorilor învingând Ştiinţa Timişoara şi Flacăra Roşie Arad, pierzând în cele din urmă la Oradea, echipa care odată ajunsă în finală îşi va adjudeca meritat tricourile de campioni.

Revenind la campionatul Diviziei C 1974 -75 când Metalului i-a lipsit un singur punct pentru a accede pentru a patra oară în Divizia B trebuie spus că eşecul grupării de pe Bistra a fost catalogat la acea vreme ca tribut al neseriozităţii unor jucători. Mai precis, s-a speculat că un grup restrâns din lotul de jucători al Metalului, pentru unele avantaje materiale, s-au vândut grupării din Tomnatic.
Oare aşa să fi fost ? Sau, cine mai ştie? Nu cumva datorită neputinţei celor implicaţi în fotbalul local s-au căutat şi s-au găsit, vorba românului, o mână de ţapi ispăşitori ?

Prin cele ce s-au întâmplat am fost martorii năruirii unui ideal fotbalistic. Câţi dintre jucătorii de atunci, tineri şi talentaţi, nu şi-ar fi dorit să joace în Divizia B iar oraşul Oţelu Roşu să revină subiect şi predicat în articolele cronicarilor sportivi?
Când am hotărât să scriu despre acest episod, cum e normal, cu detaşare dar şi cu o curiozitate ieşită din comun am încercat o interpelare a celor care atunci, în mod direct sau indirect, au avut cunoştiinţă de cele întâmplate. Ca peste tot, se pare, adevărul e undeva pe la mijloc. Şi la Oţelu Roşu a existat un dar, un dacă şi mai mult ca sigur, un poate. Ce e sigur e că majoritatea celor implicaţi atunci în fotbalul local nu s-au simţit prea bine în preajmea mea şi s-au supărat foarte repede. Au invocat că „mă bag unde nu-mi fierbe oala”. Cei şapte ani de acasă mă împiedică să le pomenesc numele. Dar mi-au rămas la suflet, în partea cenuşie a acestuia, acolo unde dincolo de neîmplinire şi durere, într-un ungher bine definit, se adună şi irosirea. Aşa am găsit şi un răspuns. Un răspuns apropiat de realitate…

În concluzie cred că nu irită pe nimeni dacă spun şi cred ceea ce spun, că în campionatul Diviziei C 1974 – 75 Metalul Oţelu Roşu, ca întreg – lot de jucători, stil de joc, suporteri, organizare – a fost superioară grupării din Tomnatic, satul timişan unde întodeauna arbitrii au fost, dintr-un motiv sau altul, „trataţi împărăteşte”. La fel cum au fost „trataţi” şi o parte din conducătorii Metalului…

60 de ani de fotbal la Glimboca, 1952 – 2012

1952 – 2012

60 de ani de fotbal la Glimboca

Aflată la 4 km de Oţelu Roşu comuna Glimboca este una dintre cele mai frumoase comune ale Banatului. Hărnicia şi priceperea locuitorilor săi, moştenire de suflet din generaţie în generaţie, rămâne pe mai departe amprenta de netăgăduit a statorniciei pe aceste meleaguri, de mândrie şi de ce nu, de speranţă pentru un viitor mai bun.

Prima atestare documentară cu vechiul nume Nowak – după Nowak Negota din familia nobiliară Găman – este la 1370 când „nobilii Caraşului condamnă pe numitul iobag Wolp (vulpe) pentru conturbarea liniştii publice, din satul Nowak.” (Avram Boţa – Ghidul Văii bistrei, pag.30)

În anul 1475 localitatea  este menţionată  pentru întâia oară cu numele de Glimboca, „glamb” însemnând movilă sau ridicătură.

Odată cu ordinul imperial de „mutare la drum” impus de autorităţiile austriece localitatea se dezvoltă pe actuala vatră în imediata apropiere a confluenţei râului Bistra cu afluentul mai mic Glimboca.

Astăzi comuna Glimboca numără 1930 de suflete.

Dragostea pentru sport, îndeosebi pentru fotbal a locuitorilor din Glimboca, nu poate fi pusă la îndoială. Cu siguranţă că sunt multe de povestit, demersul meu de a scrie despre echipa de fotbal BISTRA fiind un pas mic în conturarea unei istorii care numără nici mai mult nici mai puţin 60 de ani de activitate neîntreruptă. Deşi rezultatele grupării nu au fost la înălţimea năzuinţelor înfocaţiilor suporteri iar de-a lungul timpului în câteva rânduri greutăţiile financiare şi-au spus cuvântul echipa înfiinţată în anul 1952 rămâne cea mai pregnantă dovadă a continuităţii fotbalistice pe frumoasa vale a Bistrei. Dacă începutul fotbalistic îmi este puţin cunoscut cea ce face ca aceste rânduri să rămână o încercare pe cât de interesantă pe atât de grea să amintim totuşi că lipsită şi de gramul norocului atât de evocat şi invocat în toate întrecerile sportive Bistra Glimboca evoluează fără întrerupere în campionatele raionale (până la împărţirea administrativ teritorială din 1968) şi cele judeţene de mai apoi, fără putinţa de a atinge un nivel superior acestor întreceri.

Să răsfoim împreună din albumul cu amintiri al echipei cu speranţa că odată cu trecerea timpului acesta, cu ajutorul cititorului, va deveni mai bogat.

BISTRA GLIMBOCA  – anul înfiinţării: 1952

teren      :  Ion Cioarcă

culori     :  alb-albastru

galben-verde

sponsori : Consiliul Local Glimboca

BISTRA GLIMBOCA  în anul 1976

Preşedintele asociaţiei sportive: Mâţu Teodor

Preşedintele secţiei de fotbal:     Gavrilă Petru

Antrenor (instructor) :                Vasi Gheorghe

Jucători:                                        Bistrian Petru, Năslău Gheorghe, Sabo Constantin, Todor Viorel, Petrovici P., Ion Vasile, Ghiaur Ion, Kurucz Ladislau, Beg Nicolae, Ancioaie Florin, Gorgan Constantin, Drăgulete Pavel, Martinescu Petru, Suciu Gheorghe, Haţegan Aurel, Popa Teodor, Roşu Petru, Lădariu Ion.

De-a lungul celor 60 de ani legătura de suflet cu echipa mai mare, Metalul Oţelu Roşu, a făcut ca mulţi dintre jucătorii  din Glimboca şi Oţelu Roşu să îmbrace şi să apere cu dragoste şi devotament culorile celor două grupări. Printre cei mai importanţi jucători ai Bistrei care au jucat pentru Metalul au fost: Ion Cioarcă în perioada când gruparea metalurgistă evolua pentru a treia oară în Divizia B (1959 – 60), Pavel Drăgulete, cu un sezon în Divizia A la U.T.A. dar şi la divizionara C C.F.R. Caransebeş, Beg Nicolae, Popa Teodor, Vasile (artizanul promovării în 2001 a Metalului în Divizia C) dar şi mai tinerii Băbălău Florin (azi antrenor-jucător), Crâsnic Sergiu, Aflorichi Beniamin, Gaşpar Ionică…

                                               Lotul de jucatori 2011-2012

	Nume Jucator	Data nasterii
1	AFLORICHI Beniamin Ioan	02-02-1990
2	AIOJOAIEI Cătălin Marius	21-03-1987
3	ARNĂUT Constantin Petru	03-03-1982
4	ATINGE Valentin Cristian	07-04-1984
5	BISTREAN Cristian	09-07-1992
6	BOKOR Flaviu Dorin	27-06-1994
7	BOUREANU Bogdan Daniel	16-06-1991
8	BOŢOACĂ Paul Daniel	24-08-1987
9	BREBAN Darius Liviu	10-03-1993
10	BUNEI Ion Onuţ	22-08-1979
11	BĂBĂLĂU Florin Sorin	27-12-1975
12	BĂDEŢ Gheorghe Eugen	02-10-1986
13	BĂDĂLUŢĂ Daniel Lucian	17-01-1979
14	BĂLAN Petru Marius	02-09-1989
15	CÎRPEANU Robert Marian	24-07-1995
16	CRÎSNIC Sergiu	25-09-1989
17	CĂDARIU Alin	25-06-1987
18	DIACONESCU Alexandru Marian	16-07-1995
19	DRAGOMIR Bogdan	23-01-1994
20	DRĂGAN Cosmin Ionuţ Georgian	19-09-1997
21	DUMITRU Ioan Florin	03-07-1996
22	FRAITOR Alexandru Eugen	03-02-1989
23	GAŞPAR Ionuţ	19-09-1990
24	GENEŢ Constantin Emanuel	10-06-1982
25	GRIVU Giorgian	01-01-2001
26	IANCU Simion Adrian	02-07-1998
27	IVU Ilie Georgian	25-07-1998
28	JULA Georgian	02-09-1995
29	LAITIN Alin Lucian	09-01-1975
30	LUSCEAC Florin Ionuţ	22-04-1994
31	MARCU Sergiu Constantin	22-10-1994
32	MATEI Cristian Radu	22-12-1967
33	MÂŢU Laurenţiu Sergiu	26-02-1994
34	MÎŢU Adrian Emanuel	09-09-1995
35	MICŞA Petru Adrian	04-10-1993
36	MUNTEAN Sebastian Ilie	02-01-1998
37	MUNTEANU Damian	05-01-1988
38	MĂLĂESCU Alin Dumitru	04-06-1996
39	PARNĂU Petre	26-05-1991
40	PASCOTĂ Marius	05-01-1992
41	PERESCU Sergiu Natanael	17-07-1994
42	PIPOŞ Petrişor Ionuţ	08-08-1997
43	PUIU Lucian Marian	01-11-1986
44	RADU Aurel	01-09-1996
45	ROCHA Wagner dos Santos	27-04-1986
46	ROŞCA Virgil Cornel	18-05-1978
47	SAVA Alexandru Emanuel Pavel	13-08-1995
48	SIMEDREA Bogdan	01-11-1990
49	SLĂTARU Ciprian Florin	15-02-1979
50	SOCACI Petru	28-06-1993
51	STANCA Ion Nicu	07-12-1981
52	SZASZ Viorel Stelian	22-02-1994
53	TELICIAN Ovidiu Daniel	02-12-1986
54	TEODORESCU Alexandru Florin	11-06-1988
55	TODOR Iosif Beniamin	21-07-1997
56	TOTH Mihai	22-08-1983
57	VASILE Alin	19-07-1984
58	VASILE Eugen Iozefin	23-09-1996
59	VASILE Samuel Traian	15-04-1993
60	VÂRVONI Bogdan	11-05-2001
61	VÎJA Ovidiu Mihăiţă	03-11-1992
62	VICEA Mirel Răzvan	13-12-1991

CLIPE DE TOAMNĂ‎ FOTBALISTICĂ

Înţepate de bruma dimineţii frunzele toamnei cad păcălite de moarte. Le privesc covorul uniform şi călcându-le cu paşi timizi simt prin bocanci picătura durerii scursă din coroana copacilor golaşi încremeniţi în umbra apusului.

De pe terasa dealului cu  nume de tărâm, Chiciora, acelaşi din toate timpurile, oraşul e o pată de culoare. O pată în care apa Bistrei, luciu şi curcubeu, şerpuieşte lin în linul veşniciei sale ignorând, voit sau nu, renumele dat de cuceritorii romani care îl numeau râul Repede sau Repedele. Şi ochiul, zburdalnic ca puiul păsării care pentru prima dată îşi părăseşte cuibul, se lasă copleşit de privelişte: împlinirea celor două ape surori, zona de confluenţă cum o numim noi cei ai locului, uzina aşa cum a rămas şi mai departe ca o coloană vertebrală, de o parte şi alta a şoselei, casele cu acoperişuri roşu închis şi blocurile dreptunghiulare.

Dintre toate mă las ademenit de petecul verde al stadionului aflat între Teich şi Bistra la o aruncătură de băţ de Colonia Veche, locul unde de 85 de ani extazul şi agonia s-au împletit în jurul sufletelor care au crezut în sport şi i s-au dedicat cu dragoste şi pasiune.

Inaugurat la 1 Mai 1926 pe vremea fotbalului romantic pe un teren aparţinător T.N.C.-ului, umbrit de castanii cu fructe crude şi ţepoase, azi poartă numele celui care născut la Oţelu Roşu (Ferdinand) a îmbrăcat în anul 1954 tricoul de campion naţional cu Flamura Roşie Arad, Birău Vichentie.

Deceniul şapte al secolului trecut, odată cu promovarea din 1971 în cel de-al treilea eşalon al fotbalului românesc, rămâne ultima perioadă care a însufleţit tribunele stadionului în tradiţia cunoscută a fotbalului metalurgist. Pe atunci Metalul juca de la egal la egal cu Pandurii Tg. Jiu, Unirea Alba Iulia, Mureşul Deva, Dacia Orăştie, C.F.R. Timişoara, Strungul Arad, Aurul Brad dar şi cu echipele cărăşene de frunte care ulterior vor evolua în Divizia B: Minerul Moldova Nouă, Minerul Anina şi Metalul Bocşa.

În două ediţii de campionat Metalul Oţelu Roşu înscrie mai multe goluri decât prima clasată: în ediţia 1973 – 74 deşi ocupă locul 4 înscrie 68 de goluri, mai multe cu 12 decât promovata Minerul Moldova Nouă pentru ca în următoarea ediţie 1974 – 75 să înscrie de 79 de ori faţă de cele 55 ale Unirii din Tomnatic…

Să ne amintim lotul de atunci în majoritate tineri proveniţi din propria pepinieră care, ca o remarcă unanimă, puteau juca fără probleme pe marile stadioane ale ţării: Cene şi Bona – portari, Ruja, Florei, Vasiloaia, Stan, Ambruş, Tina, Birău, Grigore, Simion, Becheru, Dudă, Drăgulete, Ienea, Fieraru, Mateoni, Birăiescu, Dăescu… Antrenor Sfîrlogea Constantin.

Metalul Oţelu Roşu 1972 – 73

Azi, clipele de atunci îmbracă culoarea toamnei. Stadionul a rămas acelaşi impregnat de dorinţa jucătorilor de a izbândi. Din păcate tribunele sunt goale tot mai puţini din locuitorii oraşului lăsându-se ademeniţi de frumuseţea unui joc inventat de oameni pentru oameni.
Sper că pentru puţin timp…

ANTRENORII METALULUI OTELU ROSU‎

RUDOLF COTORMAN

La 22 ianuarie 1911 se naşte la Timişoara Rudolf Cotorman cel care avea să fie ‎poreclit în lumea fotbalului „fachirul”.‎
Cu toată interdicţia celor doi părinţi care încercau în acest fel să-l protejeze ‎de accidente joacă fotbal de la vârsta de la unsprezece ani la echipa Fortuna: mai ‎întâi la juniori şi mai apoi la echipa mare care activa în acea vreme în campionatul ‎districtual Timişoara.‎
După patru clase gimnaziale, la cincisprezece ani, devine ucenic la un garaj ‎auto unde optează pentru meseria de strungar. Un an mai târziu este angajat ca ‎‎„lucrător calfă” dar îşi va părăsi locul de muncă deoarece patronul nu-i va îngădui ‎să fie fotbalist.‎
De la Fortuna joacă un sezon pentru Chinezul Timişoara, antrenorul ‎Schambre preferându-l pe postul de half-centru (mijlocaş central). În cele din urmă, ‎deşi este ofertat de C.A.O. Oradea semnează pentru Ripensia. Conform calificării ‎sale este angajat ca strungar la Uzina de tramvaie. La Ripensia va juca până în anul ‎‎1945.

A îmbrăcat de patru ori tricoul de campion naţional şi de două ori a câştigat ‎Cupa României. Înainte de a lua hotărârea să renunţe la cariera de jucător joacă o ‎ediţie de campionat (1945 -46) în Divizia B la CFR Timişoara, echipă care la ‎sfârşitul sezonului va promova în Divizia A.‎
A jucat de 9 ori în echipa naţională participând la ediţia din 1934 a ‎Campionatului Mondial din Italia.‎

‎

<< 1934 – Triest, Italia
Halfii naţionalei: Deheleanu, Cotorman şi Marowetz

După ce s-a retras ca jucător se dedică meseriei de antrenor cu pasiune şi pricepere. Antrenează CFR Craiova (1946), CFR Timişoara (1946 – 47), Romitex Timişoara    ( 1948 – 53), Corvinul Hunedoara (1953) pe care o promovează în Divizia A, Metalul Cugir ( 1954 -56) promovată în Divizia B şi în două rânduri Metalul Oţelu Roşu: 1956 – 57 şi 1963 -67.

<< 25.05. 1936
Cotorman respinge o minge ce se îndreaptă spre poartă
O.N.E.F.  Rapid – Ripensia  6 – 5

 

Odată ce a venit la Oţelu Roşu Rudolf Cotorman, cu experienţa dobândită deopotrivă ca jucător şi antrenor, schimbă într-o mare măsură sistemul de joc al grupării de pe Bistra. Marele său merit este de a fi construit echipa care în 1959, într-o serie grea, a promovat în Divizia B stilul de joc adoptat fiind, fără dar şi poate, al Ripensiei din deceniul trei.

„Ripensia avea întodeauna un joc ofensiv, indiferent dacă evolua acasă sau pe teren străin. Jucătorii ştiau că frumuseţea fotbalului constă în a marca goluri, cât mai multe goluri.” (Cristofor Cristi Alexiu – RIPENSIA Nostalgii fotbalistice, Editura Helicon, Timişoara, 1992).

Pierderea la mijlocul terenului a lui Lereter (transferat la Ştiinţa Timişoara) este compensată de revenirea de la Arad a lui Birău Vichentie. În acest fel, cum se spune în fotbal, mijlocul terenului a fost asigurat. Incontestabil talentul şi experienţa lui Birău se împleteşte benefic cu incisivitatea celor două extreme, Titel şi Hamus, adevărate motoare ale echipei

Acest stil impus de Cotorman se potriveşte ca o mănuşă jucătorilor metalurgişti. El va fi continuat după 1971 cu o altă generaţie de jucători: Florei şi Ruja în centrul apărării, Grigore, Birău Emilian şi Becheru  la mijloc şi nu în ultimul rând extremele Fieraru şi Ienea, de-a dreptul fermecătoare prin explozia de viteză, dribling şi şut la poarta adversă.

Revenind la Cotorman se pot spune multe. Titel Anton (1933 – 2008)  un exemplu de nobleţe şi modestie, l-a cunoscut îndeajuns de bine pentru a-l considera cel mai bun antrenor din toată istoria grupării metalurgiste. Şi fără a şti ce se întâmplă, cu puţin timp înainte de a se stinge, m-a lăsat să înţeleg că deşi frumos fotbalul, pe lângă dependenţă, naşte „boală”. Acolo unde e suflet şi dorinţă, printre picăturile bucuriei, inima cedează.

Într-un început de august 1983 inima lui Rudolf Cotorman a încetat să mai bată. A fost înmormântat la Timişoara în cimitirul din Calea Şagului pe ultimul drum fiind însoţit de foşti coechipieri şi admiratori.

Gânduri pentru o carte 2 – Metalul Bocşa

=  GÂNDURI PENTRU O CARTE  2  =
METALUL BOCŞA
(recurs la amintire)

În anul 1928 Ştefan  Volovăţ, un inimos împătimit al jocului cu mingea, după ce găseşte un sprijin moral de nădejde în persoana inginerului Csenke Tamaş apelează împreună cu acesta la conducerea sportivă a U.D.R. – ului pentru înfiinţarea şi la Bocşa, după modelul altor localităţi bănăţene, a unei asociaţii sportive unde să se practice fotbalul. Drept urmare iniţiativa celor doi pionieri legaţi sufleteşte de fotbalul bocşan prinde contur: U.D.R. – ul acordă echipament sub formă de împrumut, prima denumire a asociaţiei „Unirea Sportivă” lăsând să se înţeleagă că pentru o perioadă de timp gruparea bocşană a fost foarte apropiată clubului reşiţean.

Primul teren de fotbal este inaugurat la 1 iunie 1928 ( terenul „Resul” din faţa gării) unde în faţa a numai 15 spectatori noua echipă, după şase săptămâni de antrenamente, învinge echipa din Doman cu scorul de 2 – 1. Primii jucători antrenaţi de Ross Carol au fost: Novac, Demetrovici, Joch, Ladoczky, Pap, Trupez, Florea, Birdac, Katona, Arjoca, Cacherda şi alţii…

Ca peste tot în Banat şi la Bocşa fotbalul captează atenţia celor tineri. Aminirile de neuitat ale celor vârstnici sunt o dovadă de netăgăduit a vremurilor de atunci când dorinţa de a juca fotbal aduna zi de zi în locul numit „Croave” între 60 şi 80 de copii dispuşi să-şi măsoare forţele şi talentul cu încleştare şi pasiune. În acest fel, odată cu trecerea timpului, cu un nucleu bine închegat echipa bocşană câştigă în anul 1940 campionatul districtual – zona Reşiţa – cu următoarea echipă: Regep, Bojincă M., Ladoczky, Peptenaru, Kilanovici, Băleanu, Birdac, Cişmaş, Novac, Bojincă C., Loga, conduşi de pe bancă de antrenorul  Khialnuvici.

Peste numai un an, în 1941, participă în campionatul districtual Timişoara alături de echipe cu tradiţie în fotbalul românesc: Chinezul, Banatul, Progresul, Juventus, Patria… Lotul se întăreşte cu jucătorii veniţi de la Reşiţa: Floruţ, Keller, Luches, Lucaci dar şi cu tineri proveniţi din propria pepinieră: Loga, Munteanu, Brezdan, Brum şi alţii.

După terminarea celui de-al doilea război mondial, mai precis în septembrie 1946, începe Divizia C (12 serii). În seria a  5-a întâlnim două echipe din Bocşa: Bocşa Montană, locul 7 (22 de partide, 10 victorii, 2 egaluri, 10 înfrângeri, golaveraj 54 – 44, 22 de puncte) şi Bocşa Română, locul 10 (7 victorii, 3 egaluri, 12 înfrângeri, golaveraj 40 – 52, 17 puncte)… În toamna anului următor Divizia C este din nou desfiinţată.

Un moment de cotitură pentru fotbalul bocşan este reprezentat de meciurile de baraj disputate de echipa Izvorul ( noua denumire a echipei din Bocşa Montană) în perioada 1948 – 49 pentru accederea în eşalonul doi al fotbalului românesc, Divizia B.

C.S. Anina – Izvorul        0 – 3

Izvorul – C.S. Anina        3 – 0

C.S. Caracal – Izvorul        1 – 5

Izvorul – C.S. Caracal        6 – 2

Râmnicu Vâlcea  – Izvorul        3 – 4

Izvorul – Râmnicu Vâlcea   2 – 1

în semifinală

Izvorul – C.F.R. Craiova   2 – 1

C.F.R. Craiova – Izvorul        3 – 0

Lotul de bază al echipei Izvorul Bocşa Montană din această frumoasă perioadă a fost următorul: Jeba, Popovici, Moraru, Wesely, Florei, Gruin, Bundy Iosif   (antrenor – jucător), Belea, Sandu Ilie, Arnold şi Mamut…

Mulţumesc domnului Hanco Wilhelm  (jucător şi antrenor la Metalul Bocşa) pentru ajutorul ce mi l-a acordat în redactarea acestor rânduri.