De pe terasa dealului cu  nume de tărâm, Chiciora, acelaşi din toate timpurile, oraşul e o pată de culoare. O pată în care apa Bistrei, luciu şi curcubeu, şerpuieşte lin în linul veşniciei sale ignorând, voit sau nu, renumele dat de cuceritorii romani care îl numeau râul Repede sau Repedele. Şi ochiul, zburdalnic ca puiul păsării care pentru prima dată îşi părăseşte cuibul, se lasă copleşit de privelişte: împlinirea celor două ape surori, zona de confluenţă cum o numim noi cei ai locului, uzina aşa cum a rămas şi mai departe ca o coloană vertebrală, de o parte şi alta a şoselei, casele cu acoperişuri roşu închis şi blocurile dreptunghiulare.

Dintre toate mă las ademenit de petecul verde al stadionului aflat între Teich şi Bistra la o aruncătură de băţ de Colonia Veche, locul unde de 85 de ani extazul şi agonia s-au împletit în jurul sufletelor care au crezut în sport şi i s-au dedicat cu dragoste şi pasiune.

Inaugurat la 1 Mai 1926 pe vremea fotbalului romantic pe un teren aparţinător T.N.C.-ului, umbrit de castanii cu fructe crude şi ţepoase, azi poartă numele celui care născut la Oţelu Roşu (Ferdinand) a îmbrăcat în anul 1954 tricoul de campion naţional cu Flamura Roşie Arad, Birău Vichentie.

Deceniul şapte al secolului trecut, odată cu promovarea din 1971 în cel de-al treilea eşalon al fotbalului românesc, rămâne ultima perioadă care a însufleţit tribunele stadionului în tradiţia cunoscută a fotbalului metalurgist. Pe atunci Metalul juca de la egal la egal cu Pandurii Tg. Jiu, Unirea Alba Iulia, Mureşul Deva, Dacia Orăştie, C.F.R. Timişoara, Strungul Arad, Aurul Brad dar şi cu echipele cărăşene de frunte care ulterior vor evolua în Divizia B: Minerul Moldova Nouă, Minerul Anina şi Metalul Bocşa.

În două ediţii de campionat Metalul Oţelu Roşu înscrie mai multe goluri decât prima clasată: în ediţia 1973 – 74 deşi ocupă locul 4 înscrie 68 de goluri, mai multe cu 12 decât promovata Minerul Moldova Nouă pentru ca în următoarea ediţie 1974 – 75 să înscrie de 79 de ori faţă de cele 55 ale Unirii din Tomnatic…

Să ne amintim lotul de atunci în majoritate tineri proveniţi din propria pepinieră care, ca o remarcă unanimă, puteau juca fără probleme pe marile stadioane ale ţării: Cene şi Bona – portari, Ruja, Florei, Vasiloaia, Stan, Ambruş, Tina, Birău, Grigore, Simion, Becheru, Dudă, Drăgulete, Ienea, Fieraru, Mateoni, Birăiescu, Dăescu… Antrenor Sfîrlogea Constantin.

Metalul Oţelu Roşu 1972 – 73

Azi, clipele de atunci îmbracă culoarea toamnei. Stadionul a rămas acelaşi impregnat de dorinţa jucătorilor de a izbândi. Din păcate tribunele sunt goale tot mai puţini din locuitorii oraşului lăsându-se ademeniţi de frumuseţea unui joc inventat de oameni pentru oameni.
Sper că pentru puţin timp…

La 22 ianuarie 1911 se naşte la Timişoara Rudolf Cotorman cel care avea să fie ‎poreclit în lumea fotbalului „fachirul”.‎
Cu toată interdicţia celor doi părinţi care încercau în acest fel să-l protejeze ‎de accidente joacă fotbal de la vârsta de la unsprezece ani la echipa Fortuna: mai ‎întâi la juniori şi mai apoi la echipa mare care activa în acea vreme în campionatul ‎districtual Timişoara.‎
După patru clase gimnaziale, la cincisprezece ani, devine ucenic la un garaj ‎auto unde optează pentru meseria de strungar. Un an mai târziu este angajat ca ‎‎„lucrător calfă” dar îşi va părăsi locul de muncă deoarece patronul nu-i va îngădui ‎să fie fotbalist.‎
De la Fortuna joacă un sezon pentru Chinezul Timişoara, antrenorul ‎Schambre preferându-l pe postul de half-centru (mijlocaş central). În cele din urmă, ‎deşi este ofertat de C.A.O. Oradea semnează pentru Ripensia. Conform calificării ‎sale este angajat ca strungar la Uzina de tramvaie. La Ripensia va juca până în anul ‎‎1945.

A îmbrăcat de patru ori tricoul de campion naţional şi de două ori a câştigat ‎Cupa României. Înainte de a lua hotărârea să renunţe la cariera de jucător joacă o ‎ediţie de campionat (1945 -46) în Divizia B la CFR Timişoara, echipă care la ‎sfârşitul sezonului va promova în Divizia A.‎
A jucat de 9 ori în echipa naţională participând la ediţia din 1934 a ‎Campionatului Mondial din Italia.‎

‎

<< 1934 – Triest, Italia
Halfii naţionalei: Deheleanu, Cotorman şi Marowetz

După ce s-a retras ca jucător se dedică meseriei de antrenor cu pasiune şi pricepere. Antrenează CFR Craiova (1946), CFR Timişoara (1946 – 47), Romitex Timişoara    ( 1948 – 53), Corvinul Hunedoara (1953) pe care o promovează în Divizia A, Metalul Cugir ( 1954 -56) promovată în Divizia B şi în două rânduri Metalul Oţelu Roşu: 1956 – 57 şi 1963 -67.

<< 25.05. 1936
Cotorman respinge o minge ce se îndreaptă spre poartă
O.N.E.F.  Rapid – Ripensia  6 – 5

Odată ce a venit la Oţelu Roşu Rudolf Cotorman, cu experienţa dobândită deopotrivă ca jucător şi antrenor, schimbă într-o mare măsură sistemul de joc al grupării de pe Bistra. Marele său merit este de a fi construit echipa care în 1959, într-o serie grea, a promovat în Divizia B stilul de joc adoptat fiind, fără dar şi poate, al Ripensiei din deceniul trei.

„Ripensia avea întodeauna un joc ofensiv, indiferent dacă evolua acasă sau pe teren străin. Jucătorii ştiau că frumuseţea fotbalului constă în a marca goluri, cât mai multe goluri.” (Cristofor Cristi Alexiu – RIPENSIA Nostalgii fotbalistice, Editura Helicon, Timişoara, 1992).

Pierderea la mijlocul terenului a lui Lereter (transferat la Ştiinţa Timişoara) este compensată de revenirea de la Arad a lui Birău Vichentie. În acest fel, cum se spune în fotbal, mijlocul terenului a fost asigurat. Incontestabil talentul şi experienţa lui Birău se împleteşte benefic cu incisivitatea celor două extreme, Titel şi Hamus, adevărate motoare ale echipei

Acest stil impus de Cotorman se potriveşte ca o mănuşă jucătorilor metalurgişti. El va fi continuat după 1971 cu o altă generaţie de jucători: Florei şi Ruja în centrul apărării, Grigore, Birău Emilian şi Becheru  la mijloc şi nu în ultimul rând extremele Fieraru şi Ienea, de-a dreptul fermecătoare prin explozia de viteză, dribling şi şut la poarta adversă.

Revenind la Cotorman se pot spune multe. Titel Anton (1933 – 2008)  un exemplu de nobleţe şi modestie, l-a cunoscut îndeajuns de bine pentru a-l considera cel mai bun antrenor din toată istoria grupării metalurgiste. Şi fără a şti ce se întâmplă, cu puţin timp înainte de a se stinge, m-a lăsat să înţeleg că deşi frumos fotbalul, pe lângă dependenţă, naşte „boală”. Acolo unde e suflet şi dorinţă, printre picăturile bucuriei, inima cedează.

Într-un început de august 1983 inima lui Rudolf Cotorman a încetat să mai bată. A fost înmormântat la Timişoara în cimitirul din Calea Şagului pe ultimul drum fiind însoţit de foşti coechipieri şi admiratori.

În anul 1928 Ştefan  Volovăţ, un inimos împătimit al jocului cu mingea, după ce găseşte un sprijin moral de nădejde în persoana inginerului Csenke Tamaş apelează împreună cu acesta la conducerea sportivă a U.D.R. – ului pentru înfiinţarea şi la Bocşa, după modelul altor localităţi bănăţene, a unei asociaţii sportive unde să se practice fotbalul. Drept urmare iniţiativa celor doi pionieri legaţi sufleteşte de fotbalul bocşan prinde contur: U.D.R. – ul acordă echipament sub formă de împrumut, prima denumire a asociaţiei „Unirea Sportivă” lăsând să se înţeleagă că pentru o perioadă de timp gruparea bocşană a fost foarte apropiată clubului reşiţean.

Primul teren de fotbal este inaugurat la 1 iunie 1928 ( terenul „Resul” din faţa gării) unde în faţa a numai 15 spectatori noua echipă, după şase săptămâni de antrenamente, învinge echipa din Doman cu scorul de 2 – 1. Primii jucători antrenaţi de Ross Carol au fost: Novac, Demetrovici, Joch, Ladoczky, Pap, Trupez, Florea, Birdac, Katona, Arjoca, Cacherda şi alţii…

Ca peste tot în Banat şi la Bocşa fotbalul captează atenţia celor tineri. Aminirile de neuitat ale celor vârstnici sunt o dovadă de netăgăduit a vremurilor de atunci când dorinţa de a juca fotbal aduna zi de zi în locul numit „Croave” între 60 şi 80 de copii dispuşi să-şi măsoare forţele şi talentul cu încleştare şi pasiune. În acest fel, odată cu trecerea timpului, cu un nucleu bine închegat echipa bocşană câştigă în anul 1940 campionatul districtual – zona Reşiţa – cu următoarea echipă: Regep, Bojincă M., Ladoczky, Peptenaru, Kilanovici, Băleanu, Birdac, Cişmaş, Novac, Bojincă C., Loga, conduşi de pe bancă de antrenorul  Khialnuvici.

Peste numai un an, în 1941, participă în campionatul districtual Timişoara alături de echipe cu tradiţie în fotbalul românesc: Chinezul, Banatul, Progresul, Juventus, Patria… Lotul se întăreşte cu jucătorii veniţi de la Reşiţa: Floruţ, Keller, Luches, Lucaci dar şi cu tineri proveniţi din propria pepinieră: Loga, Munteanu, Brezdan, Brum şi alţii.

După terminarea celui de-al doilea război mondial, mai precis în septembrie 1946, începe Divizia C (12 serii). În seria a  5-a întâlnim două echipe din Bocşa: Bocşa Montană, locul 7 (22 de partide, 10 victorii, 2 egaluri, 10 înfrângeri, golaveraj 54 – 44, 22 de puncte) şi Bocşa Română, locul 10 (7 victorii, 3 egaluri, 12 înfrângeri, golaveraj 40 – 52, 17 puncte)… În toamna anului următor Divizia C este din nou desfiinţată.

Un moment de cotitură pentru fotbalul bocşan este reprezentat de meciurile de baraj disputate de echipa Izvorul ( noua denumire a echipei din Bocşa Montană) în perioada 1948 – 49 pentru accederea în eşalonul doi al fotbalului românesc, Divizia B.

C.S. Anina - Izvorul        0 – 3

Izvorul - C.S. Anina        3 – 0

C.S. Caracal - Izvorul        1 – 5

Izvorul - C.S. Caracal        6 – 2

Râmnicu Vâlcea  - Izvorul        3 – 4

Izvorul - Râmnicu Vâlcea   2 – 1

în semifinală

Izvorul - C.F.R. Craiova   2 – 1

C.F.R. Craiova – Izvorul        3 – 0

Lotul de bază al echipei Izvorul Bocşa Montană din această frumoasă perioadă a fost următorul: Jeba, Popovici, Moraru, Wesely, Florei, Gruin, Bundy Iosif   (antrenor – jucător), Belea, Sandu Ilie, Arnold şi Mamut…

Mulţumesc domnului Hanco Wilhelm  (jucător şi antrenor la Metalul Bocşa) pentru ajutorul ce mi l-a acordat în redactarea acestor rânduri.

Dacă Aradul este fără îndoială leagănul fotbalului românesc, Timişoara are privilegiul continuităţii. În anul 1899 la Liceul Piarist se organizează cu ocazia sărbătorilor de sfârşit de an primul meci de fotbal din România. Urmează povestea Chinezului, înfiinţată în anul 1910, a Ştiinţei (Politehnica de mai târziu) în 1921, a Ripensiei în 1928, în vremuri când fotbalul, romantic, avea ţinută şi îşi răsplătea suporterii cu magia colectivă a celor care cu plăcere şi vocaţie au contribuit la trasarea pe mapamond a unui nou imperiu.

Mirajul acestui joc s-a revărsat de timpuriu şi pe Valea Bistrei la Oţelu Roşu (Ferdinand). „Vinovaţi” au fost tinerii colonişti aduşi de la Reşiţa – unde se juca fotbal din anul 1911 – din Bocşa şi Dognecea, tineri care după orele de muncă, împreună cu localnicii răsfăţaţi de simplitatea noului joc, îşi petreceau o mare parte din timpul liber, folosind o expresie la modă, „bătând mingea”. Şi uite cum o comună muncitorească relativ mică (să nu uităm faptul că Oţelu Roşu a fost declarat oraş de subordonare raională în anul 1960 când număra 8500 de suflete) încearcă cu forţă şi curaj să deschidă uşa fotbalului mare răscolind cu dorinţă, speranţă şi mândrie o vreme a încercării când multe dintre echipele de azi, aşa zise mari, se regăseau pe alte orbite ale existenţei fotbalistice.

La 12 noiembrie 1939 Metalosport Ferdinand (Oţelu Roşu) dispută primul meci important din existenţa sa de până atunci: întâlneşte în şaisprezecimile Cupei României finalista din anul 1938 a competiţiei, CAMT Timişoara. Ocupantă la ora jocului a locului 2 în clasamentul Diviziei A cu jucătorii Bindea, Chiroiu, Reuter, Petschovschi CAMT învinge Metalosportul la limită: scor 2 -1 (2-0)…

… şi povestea fotbalului bănăţean ar putea continua pentru că indubitabil există o legătură de suflet între Arad, Timişoara şi Oţelu Roşu. Dacă în ziua de azi percepţia este destul de slabă şi pe alocuri, dincolo de reproşuri datorate invidiei sau a unei diplome de absolvire înrămate pe frunte nu se doreşte a se valida valoarea, trebuie subliniat faptul că datorită talentului şi a seriozităţii, în această comună mică – singura pe atunci din arealul fotbalului românesc – s-au născut şi au  crescut fotbalişti de talie internaţională: Birău Vichentie, campion naţional cu Flamura Roşie Arad în 1954 şi Iosif Lereter, câştigător a Cupei României cu Ştiinţa Timişoara în 1958. Jucători care, spre mândria şi bucuria noastră,  au evoluat şi în prima reprezentativă a României.

Încins de febra amintirii, ştiind ce alţii se feresc să ştie, mi-am pus la gât  ştreangul istorisirii unei poveşti de fotbal. Cum o zi nu e ca cealaltă, la pas cu împlinirile şi neîmplinirile rezervate străinului ce bate la uşi mai mult sau mai puţin deschise, „pipăi” cu mândrie muncitorească dar şi cu tristeţe şaptezeci şi doi de ani de la primul meci important al grupării de pe Bistra. Aşa că ce să mai spun ?

TRĂIASCĂ OŢELU ROŞU, TRĂIASCĂ ARADUL, TRĂIASCĂ TIMIŞOARA !

În sfârşit am ajuns la Bocşa !  O răbufnire de gânduri şi totodată o uşurare căci Bocşa e locul care mi-a rămas la inimă din 1999 când sufocat de un posibil început am debutat, recitându-mi versurile, pe scena Casei de Cultură unde se desfăşura Festivalul de Poezie în Grai Bănăţean „Tata Oancea”.

Bocşa… Un leagăn de spiritualitate bănăţeană. Sau, de ce nu, o oază de armonie sufletească unde e bine să nu te întrebi niciodată nimic deoarece aici se întâmplă multe. Dacă nu te poţi stăpâni şi chiar o faci întreabă şi de fotbal. Şi descoperi că fotbalul, ca peste tot unde s-a jucat cu sufletul, a fost un mod de viaţă:  izvor nesecat de dărnicie şi speranţă.

Istoria fotbalului spune că echipa a luat fiinţă în anul 1928 şi până la cel de-al doilea război mondial a participat numai la competiţii pe plan local şi regional. Din 1946 – 47 datează prima apariţie divizionară a două echipe bocşene: Bocşa Montană locul 7 şi Bocşa Română locul 10, ambele în seria a 5-a al celui de-al treilea eşalon al ţării, Divizia C.

După numai un an, într-o nouă ediţie a Diviziei C, seria întâi, (1948 – 49) găsim o singură echipă – Izvorul  Bocşa Montană – clasată pe locul 13.

Şi urmând cursul amintirilor, fără a intra în amănunte, să spunem că pe un drum care s-a dovedit de multe ori anevoios gruparea din Bocşa dă valoare talentului prin generaţiile de jucători care au apărat culorile asociaţiei. Să le amintim numele: Hinterecher, Laichici, Stoica, Spălăţelu, Marincău, Potra, Voicu, Hornoiu, Nicolaescu, Iova, Dodeanu, Negru, Lavasy, Costea, Brebenel, Deac, Guga, Dănilă, Busuioc, Ianculovici, Guran, Gheorghe, Szucs, Barbu, Suciu, Dinu, Barany, Măndoiu, Genwein, Martin, Ulvaczy, Gaspar, Păcurar, Ficsner, Iancu, Martinovici, Hrîncescu, Micu, Văran, Gruia, Apro, Bătrâna, Kriser, Rzsu, Dianu, Humă, Blahai, Steopu, Rus, Coman, Urzică, Toader, Macovescu, Valica, Constantin, Ursu, Păunescu, Ciocoi, Fasador, Alexe, Kiss, Resteanu…

La sfârşitul ediţiei 1984 -85 a Diviziei C obţine frumoasa performanţă  de a promova, sub conducerea antrenorului Octavian Aurel Roşca, în eşalonul doi al fotbalului românesc, Divizia B cu următorii jucători: Vadas, Constantinescu, Poroşniuc, Kurunţi, Balaci, Costescu, Alexandru, Talteş, Laioş, Banu, Roşca, Radu, Luchian, Colcovan, Sandu, Deiescu, Mărgineanţu, Culici, Ormenişan, Glemeanu şi Otiman.

Şi uite cum, pe ici colo, cu voce tare, se spune pe un post de radio că suntem în „criză de modele”. Oare chiar aşa să fie ?

E aproape patru dimineaţa. Răcoare şi pustiu. O îmbinare de toamnă crudă fără de ploi şi fără resentimente. La barieră, fierul lunguieţ şi bătătorit, răscolit de lumina lunii, e un gând: un gând pentru o carte. Şi de ce să nu fie a „modelelor” necunoscute: METALUL BOCŞA.

Adrian Gerhard

Din păcate, totul e deşertăciune… E o fugă de unul singur prin labirintul iscat de vremuri, de oameni şi cu oameni care se bat cu cărămida în piept că fac – dar nu fac nimic – cu bani care sunt dar nu sunt. Sau, cu semne şi însemne în care degetul arătător, sigla, şi culoarea bine aprinsă a unui cutare partid, fărâmiţată cu bună ştiinţă în ochii celor muritori şi cu drept de vot, se transformă şi te transformă într-un cobai modern al noului  început de veac douăzeci şi unu… Dar să fim optimişti şi împreună, prin prisma celor cunoscute şi a fotografiilor rămase, să ne strecurăm în trecutul sportului  metalurgist…

Strada Mihai Eminescu – în stânga imaginii este clădirea Cazinoului, oază de ‎cultură şi recreere pentru muncitorii Uzinei de Fier Ferdinand... Până au venit ‎comuniştii. În cele din urmă, după ce au lăsat-o în paragină, au dărâmat-o...‎‎

Echipa de handbal a Metalosportului Ferdinand – înainte de 1940‎

‎1959 – echipa Metalului care a promovat pentru a treia oară în Divizia B‎

‎19 septembrie 1965 - Iosif Lereter în tricoul echipei naţionale a României‎

‎1970... Asociaţia Sportivă Metalul Oţelu Roşu sărbătoreşte 50 de ani de existenţă. ‎

Diploma

‎1976 - înaintea partidei cu Vulturii Lugoj‎

1976 - înaintea partidei cu Vulturii Lugoj‎

‎1977 – DACIADA – ediţia de iarnă‎

‎1977 – DACIADA – ediţia de iarnă‎

În rândurile de faţă mă adresez cititorului care şi-a dorit să acceseze acest blog. Pe această cale ţin să-i aduc mulţumirile mele dar şi invitaţia unui dialog onest în care bunul simţ să primeze.

Dar mă adresez şi domnului X…

Metalul Oţelu Roşu nu a însemnat numai localitatea Oţelu Roşu. A însemnat şi Banat. De-a lungul timpului jucătorii Metalului au bătut acest meleag în lung şi lat şi în felul lor şi după puterea talentului lor, cum îmi place mie să spun, ne-au lăsat un nume.

Din nefericire se întâmplă să şi uităm. Ascunşi după principii mai puţin deschise progresului, trăim într-o spălăceală care ajunge să ne domine până şi în visele nopţii. Sau, din interes, lăsăm timpul şi scurgerea-i măsurată, paravan la gânduri ascunse. Nu mă întrec în vorbe mari şi cu atât mai mult nu vreau să-mi pun cenuşă în cap. Cel mult, rostogolesc baloane de săpun. Baloane care odată şi odată se vor sparge şi chiar de îmi vor sta împotrivă vor avea şi un dar al descătuşării. O descătuşare necesară…

Uitându-mă înapoi la ce am realizat trebuie să spun că nu am făcut nimic. Cel mult mi-am vândut sufletul pe nimic. Da, domnule X, sufletul meu a fost această istorie. De ce ?  Pentru că, cu riscul de a mă repeta, am întâlnit oameni care, cu modestie, povestindu-mi cele trăite, au avut  credinţa  că nu vor fi uitaţi. Meritau acest lucru… Eu, din păcate, independent de mine, nu am făcut altceva decât să-i trădez

Nu e aşa, domnule X ?

• Metalosport Ferdinand 1949 – 55‎
• Ştiinţa Timişoara 1956 – 67‎
• U. T. A. 1968 – 72

‎ ‎„ Jocul său cu ambele picioare, jocul la fel de bun cu capul, calmul şi ‎clarviziunea, precum şi viaţa ordonată ca sportiv…” – se scrie pe un important ‎website al fanilor timişoreni, l-au recomandat ca un model pentru jucătorii de ‎atunci, fie ei coechipieri sau adversari.‎

A început să joace fotbal pe străzile Coloniei Vechi din Ferdinand – leagănul ‎copilăriei. După cum îmi povestea cu ani în urmă Titel Anton „ împreună cu Loli şi ‎Ioani (Hamus Ioan) fugeam peste Teich la terenul de fotbal să ne uităm la ‎antrenamentele celor mari. Chente (Vichentie Birău), nu avea mai mult de ‎optsprezece ani şi juca la echipa mare iar noi visam să ajungem ca el.”‎

În 1949 visul lui Loli prinde contur: este legitimat la Metalosport Ferdinand ‎pentru ca după numai un an, la şaptesprezece neîmpliniţi, sub bagheta magică a ‎antrenorului Ciolac Gheorghe, să debuteze în eşalonul doi al fotbalului românesc. ‎Urmează 23 de ani de carieră fotbalistică punctată cu satisfacţii şi împliniri pe ‎măsura talentului său: 1957 – 58 câştigarea Cupei României cu Ştiinţa Timişoara, ‎ ‎1968 – 69 şi 1969 -70 câştigarea campionatului naţional cu U.T.A. şi eliminarea ‎deţinătoarei Cupei Campionilor Europeni la acea vreme, Feyenoord Rotterdam ‎‎(1970) şi nu în ultimul rând convocarea la lotul naţional (19 septembrie 1965) unde ‎la Praga joacă împotriva Cehoslovaciei în preliminarile campionatului mondial, ‎grupa a IV – a europeană.‎

U.T.A. 1968 – 69… rândul de sus, al patrulea din stânga, Iosif Lereter

Lereter, un debut la 32 de ani în echipa naţională‎
‎( fragment din cartea „ MINGEA – O COPIE A SOARELUI” de‎ Gheorghe Nicolaescu, Editura Sport –Turism, Bucureşti, 1990 ) ‎

‎„ După două înfrângeri, din tot atâtea partide, cu Portugalia, la Bratislava, ‎şi cu România, la Bucureşti ( ambele la scorul de 1 – 0 ), echipa Cehoslovaciei ‎încerca, acum, o reabilitare în faţa propriului public, pe care finalul meciului, avea ‎s-o obţină, în bună măsură, datorită victoriei repurtate cu 3 – 1. La o lovitură liberă ‎executată de Pârcălab, înalt, de pe aripa dreaptă, Dan, urcat în atac, a reluat, cu ‎capul, în plasă, învingându-l pe Vencel. Fusese, însă, un simplu foc de paie, aprins ‎atunci în minutul 23, întrucât formaţia gazdă ( care dintre chilieni îi păstrase doar ‎pe Popuhlar şi pe Kvasnak ) avea să-şi reia ofensiva, sub impulsul noilor veniţi, ‎Hrdlicka ( 20 de ani ), Knebort ( 22 ), Jokl ( 20 ), pe cât de tineri pe atât de abili în ‎manevrarea balonului, discipoli credincioşi ai unei şcoli de frumoasă tradiţie în ‎fotbalul Europei Centrale.‎
Supusă unei dominări din ce în ce mai intense, defensiva formaţiei noastre ‎avea să cedeze, după pauză, încă de două ori, la golurile înscrise de Knebort ( min. ‎‎66) şi Jokl ( min. 89). Dar să nu omitem echipele aliniate la fluierul arbitrului ‎polonez W. Storoniak.‎

Cehoslovacia : Vencel – Lala, Popluhar, Weiss, Bomba – Hrdlicka, ‎Jokl – Vesely, Knebort, Kvasnak, Masny‎
România : Mihai Ionescu – Popa, Hălmăgeanu, Dan, Greavu – ‎Ghergheli, Lereter – Pârcălab, Sasu, Ion Ionescu, Sorin Avram”‎

Acelaşi Titel Anton, amintindu-şi de perioada când Metalul evolua în ediţia ‎‎1959 – 60 a Diviziei B, povesteşte: „ Unul din meciurile hotărâtoare pentru noi a fost ‎cel de acasă cu Ştiinţa Timişoara. Aveam nevoie mare de victorie iar Loli a fost ‎dispus să ne ajute cu o vorbă bună dat fiind că timişorenii nu aveau cum să mai ‎piardă promovarea în Divizia A. La pauză scorul a fost egal, 0 – 0 şi totul părea să ‎ne fie favorabil. Din păcate un gest mai puţin sportiv al unui jucător de la noi care ‎l-a lovit cu cotul în plină figură pe Tănase i-a ambiţionat pe jucătorii Ştiinţei. Am ‎pierdut cu 3 -0 iar Gain nu mai ştia pe cine să de-a vina. Dar au fost şi altele care ‎ne-au dus în jos…”‎ ‎ ‎

La 1 septembrie 1972, în etapa a – 5 – a a ediţiei 1972 -73 a campionatului ‎naţional U.T.A. este învinsă la Arad de Jiul Petroşani cu scorul de 4 – 2 ( 2 – 1). A ‎fost meciul în urma căruia Loli a decis , la 39 de ani împliniţi, după 327 de prezenţe ‎în primul eşalon, să renunţe la cariera de jucător.‎ ‎

O perioadă de timp s-a dedicat meseriei de antrenor. Actualmente trăieşte ‎în Germania…‎

de FLORIN ŞTIUBE ( FOTBAL VEST)‎

În prezent, judeţul cărăşean nu mai are nici un cuvânt de spus în fotbal. ‎Are, ca niciodată, nevoie de modele reale, adevărate, pentru care fotbalul a fost totul. ‎Sunt „monştrii sacrii” din perioada UDR-ului ( Ploieşteanu, Deşu, Lakatoş, Keller, ‎Szepe, etc.), ai Metalului Reşiţa, eroii din 1954 ( Zarici, Chirilă, Potoceanu, Apro, ‎Iojarth, Mioc, Iovan, Szelesz etc.), a urmat perioada FCM Reşiţa ( Gheorghe Zsizsik, ‎
Oşan, Nestorovici, Georgevici, Komisar, Gruia, Manolache, Spălăţelu, Pătraşcu, Ilieş, ‎Copăceanu, Kiss, Kaftka, Atodiresei, Puşcaş, Florea, Ologeanu, Chivu, Bora, Jacotă ‎etc.), cea a CSM-ului ( Boşca, Popa, Calofir, Cepoi, Lazarovici, Stroia, Mărgineanţu, ‎Bica, Sandu, Lupu, Potocianu, Căprariu, Sziji, Doană, Petrescu, Bătrânu, Cojocaru…) ‎dar nimeni nu a vorbit de vedetele locale, mai puţin cunoscute.‎

Rep.‎ ‎ Domnule Cloşan, spuneţi-mi cum aţi ajuns să jucaţi fotbal ?‎

Ion Cloşan.  M-am născut în 4 august 1942, la Domaşnea. La 14 ani, după ce am ‎făcut şcoala generală, m-am dus la Şcoala Profesională ( zidar – şamotor ) la Reşiţa, ‎cu gândul să fac fotbal. De asta am renunţat la liceul de la Lugoj, pentru că Reşiţa era ‎un centru fotbalistic foarte puternic. Ca să rămân în oraş, la 15 ani m-am dus la box, ‎la CSM Reşiţa, unde l-am avut antrenor pe Petre Pop şi am fost coleg cu Constantin ‎Ciucă, campionul european din 1976. M-am lăsat după o semifinală, că eram la ‎categoria „muscă”. Aveam 1.65 metri înălţime şi 43 kg. O mână de om. După ‎terminarea şcolii, m-am angajat la Oţelărie, la Siemens Martin. Acolo am fost coleg cu ‎tata lui Basarab Panduru, atacant. Bun fotbalist. Am jucat două meciuri înaintaş, ‎după aia numai portar. În armată, între 1962 şi 1965, am jucat la Marina Mangalia, ‎care juca în regiune, div. C de azi. Am revenit la lucru, m-am pregătit cu portarii Miru ‎şi Simion, iar din 1965 a venit după mine o delegaţie de la Oţelu Roşu. Le-a plecat ‎portarul Socol la Corvinul, iar la Oţelu Roşu erau antrenori Kotormany şi Vichentie ‎Birău. M-am mutat cu serviciul la Oţelu Roşu, dar între 1965 şi 1966 am fost mai mult ‎rezervă. Erau şi bisericuţe, iar Maximilian Konrad, antrenorul de la Zăvoi, m-a luat la ‎Foresta, unde am jucat 14 ani. A fost cea mai frumoasa perioadă a mea din fotbal. În ‎‎1980 – 1983 am fost antrenor şi portar la Minerul Ruschiţa, a doua tinereţe.‎
Rep.‎ ‎ La 66 de ani, săriţi din bară-n bară ! De unde porecla de Sarti ?‎
Ion Cloşan.‎ Am dus o viaţă sportivă, mă ocup de medicina naturistă, fac exerciţii de ‎gimnastică în fiecare zi. Porecla de Sarti mi se trage după portarul lui Internazionale ‎Milano, de atunci, idolul meu. Panduru senior mi-a spus Sarti.‎

( va urma )‎

Oţelu Roşu – 2009, Memorialul Vichentie Birău ‎

Care a fost secretul Metalosportului ?

Răspunsul stă în povestea fotbalului metalurgist. O poveste unică începută în toamna anului 1920 şi continuată prin strădania generaţiilor de fotbalişti care au găsit în jocul cu mingea modalitatea de a da plăcerii formă, culoare şi conţinut…

Revenind la performanţa Metalosportului trebuie spus despre echipa deceniului cinci că, de departe, a fost cea mai talentată din istoria de 90 de ani ai clubului (asociaţiei). Toţi jucătorii au provenit din propria pepinieră şi fapt îmbucurător aria de selecţie se realiza de către antrenori cu autoritate şi competenţă din cei peste treizeci de jucători legitimaţi sub culorile Metalosportului. Pentru aceştia fotbalul exprima un mod de viaţă căruia i se subordonau cu pasiune şi inteligenţă.

Sunt momente ale fotbalului metalurgist care au trecut neobservate celor mai îngăduitori cronicari sportivi. De aceea, pentru a-l face pe prietenul meu Ionuţ Jorz din Caransebeş să înţeleagă că între valoare şi nonvaloare există o opţiune, îi reamintesc şi pe această cale că a scrie „ … despre o echipă de care nu prea mai aude nimeni” rămâne opţiunea mea de împotrivire la nebănuitele clipe ale uitării omeneşti. Poate aşa, o floare din grădina fotbalului românesc nu se va ofili niciodată…

La 13 octombrie 1955 Metalosport învinge în şaisprezecimile de finală divizionara A, Ştiinţa Timişoara ( locul 6 în 1954 şi 4 în 1955 ) cu scorul de 3-2 ( 2-1 ). Fără îndoială eroul meciului a fost Iosif Lereter. Se spune că urmare calităţiilor sale conducătorii Ştiinţei nu s-au întors la Timişoara fără a-l lua cu ei, legitimându-l în cel mai scurt timp în gruparea de pe Bega. Eşecul din optimile de finală 0 -5 ( 0-3) din 3 noiembrie cu Dinamo Oraş Stalin se poate explica şi din acest punct de vedere echilibrul echipei, odată rupt, favorizând victoria  oaspeţilor braşoveni la un scor care ne absolvă de alte comentarii.

Şaisprezecimile de finală a Cupei României 1955

3.10.1955  Bacău                Dinamo Bacău – Progresul Bucureşti    1-0 (0-0)

13.10.1955 Bârlad                 Dinamo Bârlad – Flacăra Ploieşti          0-2 (0-0)

Bucureşti                        Loc. Bucureşti – Loc. Constanţa           3-2 (2-2)

Câmpia Turzii     Metalul  C.Turzii – Loc. Tg Mureş         5-3 (4-0)

Câmpina                         Flacăra Câmpina – Dinamo Braşov      1-2 (1-1)

Cugir                   Metalul Cugir – Flamura Roşie Arad   1-2 (1-1)

Fălticeni             Avântul Fălticeni – Ştiinţa Cluj              1-0 (0-0)

Galaţi                 Dinamo Galaţi – Progresul Buc.           1-4 ( 1-2)

Hunedoara         Metalul    -      Minerul Petroşani           2-1 (1-0)

Mediaş                   Flacăra Mediaş – Avântul Reghin     1-0 (1-0)

Oradea                   Progresul Oradea – Loc. Timişoara  4-1 (3-1)

Oţelu Roşu             Metalosport O.R. – Ştiinţa Tim.         3-2 (2-1)

Paşcani                  Loc. Paşcani – Dinamo B Buc.          3-4 (2-0)

Piteşti                    Dinamo Piteşti – CCA Buc.               2-3 (0-2)

Tr. Severin             Loc. Tr.Severin – Dinamo Buc.         0-5 (0-3)

Optimile de finală a Cupei României 1955

2.11 1955 Bacău                     Dinamo Bacău – CCA Buc              0-3 (0-3)

Bucureşti                Loc. Bucureşti – Flacăra Ploieşti    2-1 (0-0)

Fălticeni                 Avântul Fălticeni – Progresul Buc. 3-1 (0-1)

Hunedoara             Metalul  . Flamura Roşie Arad 4-4 (1-2, 4-4)

Mediaş                     Flacăra Mediaş – Dinamo Buc.       2-3 (0-1)

Oradea                    Loc. Oradea  – Progresul Oradea     1-3 (1-1)

3.11.1955   Bucureşti                         Dinamo B Buc – Metalul Câmpia Turzii 0-1

Oţelu Roşu             Metalosport O.R. – Dinamo Braşov 0-5 (0-3)